Goldman Sachs!

Goldman Sachs, „sepia-vampir” ale cărei tentacule adulmecă orice potenţială sursă de profit. Goldman Sachs, „templu al banilor”, unde bonusurile anuale sunt religia neoficială, ce câştigă tot mai mulţi adepţi. Goldman Sachs, „chintesenţă a finanţelor mondiale evreieşti”. Sunt multe felurile în care banca a fost descrisă. Lansate din invidie sau bazate pe adevăruri de necontestat, toate aceste apelative creionează imaginea unei bănci de investiţii a cărei sete pentru profit a devenit emblematică. Reţeta secretă a succesului băncii: modul unic , imposibil de replicat, în care a înţeles să jongleze cu finanţele.

De la banca mică, fondată în 1869 de Marcus Goldman, până la gigantul de acum, condus de Lloyd Blankfein, Goldman Sachs a reuşit să depăşească toate perioadele dificile din istoria finanţelor şi să mai facă şi profit. Cei care au urcat treptele ierarhiei interne şi care au învăţat să mânuiască banii „the Goldman way” au atras constant atenţia marilor instituţii financiare ale lumii. Încet, dar sigur , banca s-a transformat într-o veritabilă pepinieră ce a exportat constant bancheri pentru mari instituţii financiare internaţionale, fie ele publice sau private.

Această veritabilă reţea de „foşti angajaţi Goldman” a căpătat de-a lungul timpului o influenţă imensă pe scena finanţelor internaţionale, alimentată de munţii de bani pe care firma îi generează şi astăzi.  Aproape indiferent de ţara despre care vorbim, vom găsi angajaţi ai băncii, foşti sau actuali, în poziţii cheie.

Într-o seară geroasă de iarnă, anul trecut, stăteam de vorbă la o cafea cu un angajat al Goldman Sachs, venit în România să încheie câteva dealuri cu statul şi cu principalii jucători din finanţele private. Conversaţia despre filosofia de afaceri a băncii curgea firesc şi, la un moment dat, acesta m-a întrebat de ce admir aşa de tare banca asta de investiţii. „Pentru că, aşa cum spun americanii, aţi învăţat să mergeţi prin ploaie fără să vă udaţi”, i-am spus eu. „Ooo, but we do get wet (ooo, dar ne udăm şi noi), nu este chiar aşa de simplu,” a replicat acesta.

„Atunci aţi învăţat să vă uscaţi foarte repede”, am continuat eu. A zâmbit. Nu a mai spus nimic pe această temă şi am continuat discuţia. Am plecat din acea cafenea cu o privire fixă. Cât stătusem de vorbă avusesem permanent senzaţia că în faţa mea se aflase un rechin, un luptător de greco-romane venit să identifice şi să stoarcă profit din orice sursă încă neexplorată aici, în România. Cine ştie, poate chiar o fi făcut asta!

(Sursa: De Veghe Patriei )